Copiii speciali

Am avut parte de câteva zile emoţionante,  în care uneori cuvintele erau înlocuite de  atingeri, vorbele cu suntele iar contactul vizual a fost cel mai important mod de comunicare.

Au fost cinci zile în care pentru numai două ore, am lucrat (voluntar) la Şcoala Specială Nr. 2, la un program care se numeşte”Şcoala de Vară”.  Pot spune că a fost o experienţă unică, încărcată de emoţie cum rar mi-a fost dat să simt.

Eu am lucrat pe parcursul unei săptămâni cu trei copii, o fată şi doi băieţi cu vârsta de aproximativ 11 ani.

Copiii sunt diferiţi, sunt cu probleme diferite, destul de grave, dar deşi am stat cu ei numai câte două ore pe zi, efortul la care am fost supusă este unul mare. Atunci când veneam acasă, obosită şi epuizată, fără să vreau m-am gândit la părinţii lor, mai ales la mamele lor, cum fac faţă? Din punctul meu de vedere, sunt nişte mame martir, nişte super femei care merită nu una, ci zeci de statui în fiecare zi pentru că munca lor nu se termină niciodată.

Este atât de simplu să ai un copil care să nu necesite un tratament special, este atât de uşor să întrebi şi să primeşti răspunsul la întrebare, este simplu să te joci cu un copil care poate comunica liber cu tine.

Poate părea ciudat, dar această experienţă mi-a făcut mie, mult bine. Poate, am învăţat să îmi apreciez mult mai corect copii, am văzut ce înseamnă adevărata oboseală şi epuizare, mi-am imaginat cum este cu adevărat să nu poţi dormi liniştită sau să nu îţi poţi permite nici măcar ideea” când o să se facă mare şi va pleca la casa lui…”.

Am avut diverse activităţi planificate, pe care le-am făcut pe parcursul celor două ore. Pentru un copil de 11 ani, poate părea banal să înşire mărgele pe un fir de sârmă, dar uneori această activitate cere răbdare,  atenţie şi puţină îndemânare. Formarea unor biluţe din hârtie creponată, pe care apoi să le lipească pe un desen a fost o altă activitate pe care copilaşii au făcut-o cu plăcere. La pictarea cu degetele sau colorarea unor imagini am văzut că au răspuns cel mai bine. Am dansat şi cântat, am făcut mici activităţi cu cercul şi mingea. Imaginaţia este stimulată prin potrivirea diverselor obiecte vestimentare în funcţie de anotimp, activitate sau sex. Au recunoscut din imagini unele  animalele sălbatice şi domestice, ce mănâncă ele şi unde trăiesc.

Tot respectul pentru persoanele care lucrează cu aceşti copii cu probleme, pentru răbdarea de care dau dovadă, pentru dragostea pe care le-o dăruiesc zilnic, pentru viaţa pe care le-o dedică.

Părinţilor care au în viaţa lor aceşti copii speciali, le doresc multă sănătate, imensă putere de muncă şi să reuşească să treacă cu bine peste toate obstacolele pe care viaţa uneori nemiloasă le oferă!

Dacă mi-a fost mila de copilaşii de acolo, majoritatea cu grave probleme? Nu, nu milă am simţit, ci dragoste. Ei nu au nevoie de mila noastră, ci de ajutor, de susţinere, de înţelegere şi dacă putem  şi  de puţină dragoste.

De câte ori nu vedem de stradă un copil care face diverse crize de nervi? Uneori, prea repede, din necunoştinţă îl catalogăm needucat sau judecăm părinţii pentru modul în care îşi tratează copilaşul  fără să cunoaştem adevăratul motiv pentru care copilul reacţionează aşa, fără să ştim că nu este un copil needucat ci are o problemă adevărată. Să încercăm să nu ne mai uităm lung şi eventual să comentăm cât mai tare să ne audă şi mama  atunci când un copil ţipă într-un magazin sau are diverse reacţii pe care noi considerăm că sunt anormale. Trebuie să ne gândim, că un copil care are autism, de exemplu, are diverse reacţii prin care el comunică ceva sau arată ce simte şi ce vrea. Iar noi, nu suntem în măsură să îl judecăm, ci doar să încercăm să îl înţelegem şi dacă putem să îi ajutăm.