Bucuria murdăriei

Ieri am ieşit în parc cu cei 3 pitici ai mei. Nimic neobişnuit până acum. Dragoş a vrut cu bicicleta, Felicia a vrut şi ea căruţul cu păpuşică (e şi ea domnişoară mare şi vrea să facă ce face mami), Ilinca nu a vrut nimic decât să fie plimbată cu căruţul ei.

Nu contează că imaginea generală a copiilor mei la 5 minute după ce au ajuns în parc era cam aşa: Felicia vroia să se urce pe bicicleta lui Dragoş, Dragos vroia să plimbe păpuşa Feliciei şi Ilinca vroia să se plimbe pe jos dar încă nu are stabilitate  aşa mare să fie lăsată plus că era timpul pentru gustarea obligatorie de fructe 🙂

Salvarea noastră a venit atunci când prietena mea Roxana a aterizat în haosul ăsta total, şi a adus cu ea castronele pentru joaca în nisip. Cum care nisip? Ăla de la mare. Cum nu suntem la mare? Ei şi ce? Era pământ în parc suficient pentru toţi copiii Ploieştiului.

Dacă aveam aparatul foto la mine, aş fi făcut poza familiei perfecte. Sau poate după unii, să fi perfect înseamnă să nu ai nici un bob de murdărie pe haine sau să rămâi impecabil de curat până intri în casă.Dar pentru mine, familia perfectă este familia fericită că poate să facă tot ce vrea.

Pentru cei care mă cunosc mai demult nu e nici o noutate că eu îi las să facă ce vor afară, în limita bunului simţ (pe care apropo eu îl hotărăsc pentru copiii şi familia mea) şi în condiţiile în care nu se rănesc pe ei sau alţi copii.

Dragos când era micuţ, nu cred că avea mai mult de 1,6 ani, lua cea  mai murdară pietră şi o băga în gură, o sugea de praf, şi când era perfect curată o scuipa şi căuta alta. Nu cred că vă închipuiţi un copil mai sănătos. Prima răceală puţin mai serioasă a avut-o la 2,6 ani când a început grădiniţa de bebeluşi (creşa).

S-au murdărit din cap până în picioare. Ei şi? Nu de aia sunt copii? Erau atât de drăguţi cum făceau ei mâncare din pământ, cum se făceau că o  gustă şi pun condimente. Dar Felicia era super haioasă, că ea chiar a gustat de câteva ori, că  ea ştie una şi bună, dacă e mâncare, trebuie să deschidă gură să pape.

După cum am mai spus nu sunt mama, femeia sau soţia perfectă. Dar măcar din când în când îmi doresc  pentru puii mei o copilărie normală, cum am avut eu, fără grija sau stresul că mă ceartă mama dacă mi-am rupt pantalonii sau am murdărit un tricou. Dacă mama nu mă certa când imi murdăream hăinuţele, şi ea săraca spăla de mână, cu mare chinuială, eu de ce să îi cert când există maşini de spălat si zeci de feluri de detergent care să scoată petele?

Se îmbolnăvesc dacă se joacă cu pământul? Unde scrie? Da, sunt de acord, sunt mulţi microbi, căţeluşii îşi fac necesităţile prin parc şi exemplele pot continua. Dar dacă e să se îmbolnăvească, o fac şi când mergem cu ei la dr pediatru pentru un vaccin, şi sala e plină de bolnavi, de persoane care nu au învăţat să pună mâna la gură când tuşesc sau strănută. De ce să îi supun la un risc în plus lăsându-i să se joace şi să se murdărească? Pentru că de fapt, asta trebuie să fie copilăria: joacă, joacă, joacă fără griji.

Abia aştept să îi vad la mare, pe toţi trei întinşi pe plajă, cum or să se joace cu apă şi nisip.