Nu suport idioţii!

Nu suport nesimţirea, proasta creştere, nu suport dacă eu îţi vorbesc frumos, tu să mă tratezi cu spatele, nu suport lipsa de cuvânt, nu suport răutatea gratuită.

Ştiu că trăim în România, dar să ai cuvânt , să respecţi cuvântul dat, să fi responsabil de vorbele tale, nu cred că este aşa un lucru nemaiîntâlnit. Dar se pare că, la noi, da. Nu putem să fim siguri de cuvântul unui om, nici măcar dacă îl întrebi de 5 ori, acelaşi lucru.

Din toamnă, pentru cine nu ştie, vreau să  încep cursurile scolii de postliceală,  de asistente medicale. De ce m-am hotărât acum, e alt subiect. Mi-ar plăcea să lucrez la chirurgie sau ginecologie. Dar şi ăsta e alt subiect.

Ideea este că am sunat , am căutat pe internet informaţii despre înscriere, actele necesare, mi-am făcut dosarul din timp. Aşa sunt eu, îmi place să am totul pregătit, să fiu cât de cât ordonată.

Cam cu 2 sapt în urmă,  sun, îmi spun că înscrierile încep pe data de 11 iunie. Luni 11 iunie, sun , întreb din nou, şi mi se spune că au început deja înscrierile. M-am gândit că nu mă duc în prima zi, nici în a doua, mă duc pe 13 iunie. Înainte să plec de acasă, sun, să întreb dacă găsesc pe cineva pt. depunerea dosarului. Mi se răspunde că da, au început înscrierile, şi este cineva la secretariat până la ora 16 şi mă aşteaptă.

Vine sora mea, să stea cu fetele, Dragoş fiind la grădi. Era ora 11 când am plecat de acasă. Am ajuns acolo, o secretară clasică de şcoală generală din timpul lui Ceauşescu, se uită la mine ziceai că am celulită pe limbă. Eu drăguţă, zic: ”bună ziua, pentru depunerea dosarului pt postliceală. Aici trebuie, nu?” Ea se uită lung, dar lung la mine şi îmi zice: ” pâi,  nu doamnă acum…” Eu uimită:”dar când?”  Îi spun că am sunat de n ori, şi cu nici 30 minute înainte mi s-a spus să vin că au început formalităţile. Ea: ”veniţi dupa 15 că nu s-a stabilit taxa de înscriere”

Dacă nu sunam, asta era, făcem un drum aiurea. Că îmi şi arde să merg aşa de nebună prin soare. Dar sună omul,  se interesează şi tot aiurea iese.

Şi altă întâmplare din ciclul boul e bou şi la privat. Eram azi la cumpărături la Real (fără egal). Mi-a venit pofta să fac o ciorbiţă de porc. Pofta să fac, nu să pap. Am vrut să iau nişte carne de porc, tăiată de la raionul unde îţi cântăreşte deobicei o persoană amabilă.

Nu era nimeni, nu-i problemă, am aşteptat, ce dacă eram cu 3 copilaşi după noi. Doar e interesul nostru, să stăm dacă vrem carne, nu???

Până la urmă, vine un nene, puţin peste 40 de ani, cred că avea. Aduce nişte bucăţi imense de porc. Eu îl aştept să termine de descărcat, şi îi zic politicoasă bună seara şi îl întreb dacă bucăţile pe care le-a adus se vând numai aşa mari sau poate să îmi taie o bucată mai mică. Probabil cineva îl înjurase pe acest individ, sau el o fi înţeles că i-am zis ceva de buna lui mamă atunci când l-am salutat, deoarece îmi răspunde răstit că nu se numeşte  bucată de porc ci nu ştiu ce denumire, şi preţul la kg e trecut pe tăbliţă. Care era legătura cu ce am întrebat eu, cu atâta amabilitate?

Încerc să îi explic omului că am încercat să mai cumpăr şi o bucată de muschi de vită (ca el), tot de la ei şi o colegă mi-a spus că nu vând pe bucăţi, ci numai tot muschiul (care costa peste 140 ron kg), şi de aceea l-am întrebat dacă taie din bucată.

Eu îi vorbeam super calmă, dar el mă privea cam ciudat. Mi-a zis ceva că pe el nu îl interesează şi atunci l-am întrebat puţin nervoasă, dacă eu i-am vorbit frumos, el de ce îmi răspunde în halul ala, şi de ce nu poate să îmi răspundă la ce îl întreb. El foarte ofensat, îmi spune că mi-a vorbit frumos. Cam de la începutul discuţiei  a venit o doamnă lângă mine, care a asistat la toată discuţia. Doamna respectivă îi spune că în nici un caz nu aşa se vorbeşte cu un client, şi că eu am întrebat una şi el mi-a răspuns altceva.

Eu nu vreau covor roşu, sau aplauze că datorită cumpărătorilor există încă magazine.  Dar, nu cred că e aşa de greu să ai bun simţ, să ştii să răspunzi la o întrebare pe care  ţi-o adesează cineva în limba ta maternă.

Mie îmi place să vorbesc cu oamenii. Aşa sunt eu, am moştenit-o pe mama mea. Vorbesc cu necunoscuţii care mă întreabă ceva, dau amănunte curioşilor, m-am împrietenit până şi cu doamnele care mătură parcul în fiecare zi şi schimbăm câteva vorbe,  sau le ascult cum se plâng de situaţia lor.

Îmi place să ascult, îmi place să vorbesc, dar nu îmi place să primesc nesimţire  şi răutate gratuită.

Nu pot să schimb oamenii, aşa e, nu am vrut să îi fac rău, să mă duc să îi fac reclamaţie, deşi merita, poate a avut  omul o zi aiurea, dar nu sunt eu vinovată pentru problemele lui.

Bineînţeles că nu am mai luat nici o bucăţică de carne de acolo. Dar, mă întreb, oare am făcut bine? Altă dată nu la fel o să se poarte specimenul asta?

Poate că scrie pe fruntea mea că sunt vegetariană, şi bietul om a crezut că fac mişto de el şi nu cumpăr nimic, doar stau să pierd vremea întrebând.

Suntem înconjuraţi  de oameni care degeaba primesc un zâmbet, o vorbă bună, ei sunt obişnuiţi cu biciul. Greu cu românul!

Fiţi buni şi fiţi oameni!

Comments

  1. Parca am mai avut noi o discutie asemanatoare…….Pacat ca totusi exista si dezamagirea in viata noastra……,si mai ales ca o intalnesti peste tot,in oameni la care nu te astepti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.