Câţi vedem cu adevărat în jur?

Am văzut astăzi un videoclip despre mici schimbări de care putem să le facem pentru ca lumea din jur să fie mai bună.

Când spun mici, nu exagerez, ele sunt chiar mici. Adică, atunci când coboară o mamă cu copilul din autobuz să îi întinz o mână şi să o ajuţi, să ţii o uşă încă trei-patru secunde pentru a intra după tine şi următoarea persoană care este în spatele tău, să laşi în faţa ta  la o coadă într-un magazin la casă, persoana care a venit după tine pentru că are cu mult mai puţine produse în coş decât  tine, să zâmbeşti atunci când primeşti orice, să ajuţi  pe cineva să urce mai repede scările sau să te dai din faţa lui pentru că pur şi simplu el se grăbeşte mai tare decât tine, să ridici de jos pe cineva care s-a împiedicat, în loc să râzi de el, să mai pierzi două secunde din timpul tău, dar să ţii uşa la lift pentru a veni un alt coleg, să muţi cana de cafea care stă să cadă de pe biroul   unui coleg, să cumperi o pâine, un covrig, un măr sau o banană unui om căruia îi este foame…vi se par aşa nişte lucruri de nerealizat????

Sau pur si simpul să ajuţi necondiţionat, fără să aştepţi nimic în schimb. Să dăruieşti fără să aştepţi recunoştinţă, fără să ai vreun avantaj. Nu vorbesc numai despre lucruri în care trebuie să investeşit bani. Vorbesc despre mici gesturi, pe care dacă le faci, poţi schimba ziua cuiva, în bine.

Cum spuneam şi altă dată, nu te costă nimic să spui ”te rog”, ”mulţumesc” şi cu aceste cuvinte magice poţi schimba multe.

Dar, să poţi să îi ajuţi  pe cei din jurul tău trebuie să reuşeşti să vezi viaţa de zi cu zi, viaţa care se scurge atât de repede pe lângă noi. Să observi că lângă noi, oamenii trăiesc şi ei, cu bune şi cu rele.

Cu politeţea nu ne naştem. Politeţea se educă, ea se cultivă exact cum se cultivă gustul pentru muzica clasică, încet, încet, cărămidă cu cărămidă.

Ştiu, viaţa e grea, este dură, grijile de zi cu zi sunt tot mai mari, ratele la bănci ne cocoşează, mereu avem probleme mari care credem că sunt cel mai grav lucru care ni se întâmplă, uitând deseori că toţi ne naştem şi toţi murtim la fel, restul…doar umplutură. Dar o umplutură care face diferenţa între bine şi rău, între om şi nimic.

Dar, oare dacă începem cu o oră pe zi să privim în jur şi să încercăm să fim empatici cu semenii noştii. Dacă încercăm să nu mai judecăm ci să ajutăm cu o  mână întinsă un om care trece strada mai greu…nu am reuşi încet, încet să fim mai buni? Fiind mai buni, nu am reuşi să fim mai fericiţi? Fiind mai fericiţi nu am găsi rezolvări mult mai frumoase la unele probleme cotidiene, nu am trăi mai frumos şi într-o ordine aproape Dumnezeiască?

Nu cred că bunicii mei, care au trecut printr-un război, prin foamete, prin mult mai multe griji referitor la bani, la viaţa de zi cu zi, la tot ce era în jurul lor, au dus o viaţa mai uşoară decât noi care avem tot ce ne dorim şi care tot nu suntem mulţumiţi.

Ne-am obişnuit să ne plângem de milă, să avem impresia că totul ni se cuvine dar fără să vrem să dăm nimic în schimb.

Nu, nu este aşa. Nu avem numai drepturi, avem şi îndatoriri pe care dacă nu le respectăm, nu consider că mai avem dreptul moral să mai cerem ceva.

Cum spuneam, nu vă cer să donaţi bani, să dăruiţi mâncare sau haine, nu vă cer nimic material să donaţi.

Vă cer numai să vă faceţi puţin timp să vedeţi oamenii din jurul vostru şi să le întindeţi mâna de ajutor de care au nevoie. E atât de simplu. E ca atunci când eşti într-un oraş străin: te uiţi şi vezi cu adevărat ce este în jurul tău pentru că vrei să absorbi cât mai multă informaţie vizuală.

Asta vă rog, să vedeţi în jur şi să încercaţi să oferiţi ajutorul de orice natură atunci când el poate schimba o situaţie neplăcută în ceva memorabil.

Oare e aşa greu să ne folosim ochii să vedem cu adevărat?

Toţi cei care citiţi  acum ce am scris eu, sunteţi sănătoşi  din punct de vedere anatomic şi medical să vedeţi, dar câţi vedeţi cu adevărat?

Eu vreau să văd cu adevărat, să văd mult mai mult, să îmi folosesc ochii pentru a vedea mai mult, mai bine şi cu folos. Aşa să îmi ajute Dumnezeu!