Cât de bătrână puteam fi

Astăzi am fost cu Ilincuţa la medicul pediatru de familie, pentru ultimul vaccin din seria de bebe. Acolo a fost foarte serioasă, cât am aşteptat să ne cheme pentru înţepături, nu a zâmbit deloc, a aşteptat răbdătoare la mine în braţe. Atunci când am intrat în cabinet a început un plâns isteric, de neoprit, nici nu se apropiase doamna asistentă de ea că urla demult. La înţepături nu au fost modificări prea mari de intensitate. A tăcut abia când am îmbrăcat-o şi ne-am dus spre uşă.

Dar, nu acesta este subiectul povestirii mele. Cât aşteptam noi la uşa cabinetului, mi-am dat seama că mai aştepta să intre la doctor,  mama unei foste colege de clasă din generală. Mă duc la ea, politicoasă, şi îi spun că am fost colegă cu fata ei, i-am spus cum mă chema şi o întreb ce mai face vechea mea colegă. Îmi spune că este bine, că are şi ea două fete, una de 8 ani şi una de 18 ani. Da. 18 ani. Mi s-au tăiat picioarele. Noroc că stăteam jos.

Cum 18 ani? Adică eu puteam să am copil de 18 ani şi dacă copilul semăna cu mine cea care făceam copil la 17-18 ani, acum eram bunică? Abia  învăţ să fiu mămică. Cum poţi fi oare bunică la 36 de ani?

M-a cam zduncinat puţin vestea şi încerc să îmi revin.

Nu regret că am ratat posibilitatea să fiu bunică la 36 de ani, şi mi se pare incredibil cât curaj poţi să ai să faci un copil atât de tânăr, în zilele noastre când a crescut foarte mult media de  vârstă la care faci primul copil.