Am fost plecaţi câteva zile, ca porumbeii veşnic îndrăgostiţi într-un loc plin de istorie, de cultură, de civilizaţie, de aer curat, de oameni liniştiţi, de frumuseţi la tot pasul. Am fost la Viena.
Copilaşii au fost împărţiţi aşa: Drăgoşelul a mers la Maia Eva, iar Ilincuţa cu Feliciuca au rămas acasă, cu mama mea, adica Buni Vali.
Au fost 5 zile minunate, în care am mers pe jos câte 10 ore, poate şi mai multe. Am văzut cam tot ce se putea vizita, dar tot ceea ce am preferat noi să vizităm. Noi mergem amândoi în astfel de excursii, fără ghizi grăbiţi şi nesuferiţi. Costinel se ocupă de tot, de la biletele de avion, metrou, până la locurile interesante care merită să fie văzute.
Altă lume este acolo. Parcă acolo trăiesc alţi oamnei, totul merge ca pe roate, impresia generala a fost că deşi sunt mulţi parcă erau un întreg. Nu ca la noi unde totul este un haos şi numai când te uiţi la oameni ameţeşti. Acolo totul funcţionează, dar nu vezi pe nimeni că se chinuie pentru asta, fiecare ştie ce are de făcut. Calmi, liniştiţi, nu foarte veseli, dar extrem de politicoşi.
Atunci când am plecat de acasă nu am avut prea mari aşteptări. Dacă Parisul este oraşul pe care mi-am dorit să îl văd întotdeauna şi pe care l-am văzut cu cea mai mare emoţie, Veneţia ştiam că are ceva special şi e adevărat că m-a cucerit şi deseori îmi e dor de ea, acum la Viena, nu am avut nimic în cap.
La fiecare pas pe care îl făcem mi-am dat seama că are ceva magic, ceva feeric, are un aer de oraş ordonat. Chestia asta cu ordonatul m-a fermect iremediabil. Din avion am observat cum toate casele din sate erau atât de ordonate încât ziceai că sunt desenate cu creionul şi rigla.
Palatul Schonbrunn m-a emoţionat până la lacrimi, pe care am fost nevoită să mi le stăpânesc deoarece una singură era suficientă să cadă pe obraz ca după aceea să plâng în cascadă vreo 3 ore. La fiecare pas pe care îl făceam prin palat simţeam o energie plăcută, care îmi mângâia sufletul. Credeţi-mă nu sunt o mare poetă, dar asta am simţit. Fiecare cameră era încărcată de atăta istorie încât era copleşitor că am avut onoarea să păşesc pe unde cu sute de ani în urma păşea însusi Împăratul Franz Joseph împreună cu iubita lui soţie Împărăteasa Elisabeta cunoscută mult mai bine sub numele de Sisi.
Am aflat despre Sisi că era o femeie care avea mare gijă de siluetă (deci am ceva în comun cu ea), se cântărea zilnic, făcea foarte mult sport. Avea un păr lung până în pământ. Avea 175 cm şi greutatea varia între 45-47 kg şi talia ei măsura numai 51 cm.
Bineînţeles că atunci când am văzut un cântar, am băgat şi eu repede 20 cenţi să îmi verific greutatea, ce numai Sisi???
Din minunata curtea a palatului poţi trece într-o incredibilă grădină zoologică. Acolo animalele sunt tratate cu respect, cu dragoste dar şi cu mâncare de calitate. La fiecare animăluţ era trecut programul lui de masă. Este ciudat dacă spun că animalele păreau fericite că sunt în captivitate? Dar acesta este adevărul. La fiecare pas vedeai animale care se jucau, animale care mâncau şi care se bucurau de tot ce le înconjoară. Ordinea, curăţenia şi respectul pentru animăluţe se vedeau la fiecare pas.
Am avut onoarea nesperată să asistăm la un concert susţinut chiar de orchestra care ne încântă în fiecare an de 1 ianuarie la celebra Filarmonică din Viena. Am fost chiar în sala pe care an de an, de când sunt copil, o urmăresc la TV de 1 ianuarie când se difuzează spectacolul excepţional oferit de orchestra filarmonicii. A fost ceva deosebit şi fiecare secundă petrecută acolo a fost ca o poveste.
Am rămas surprinsă să văd cum opreau maşinile pe stradă cand eram pe trotuar, lângă o trecere de pietoni. Nu pe trecere, ci noi aşteptam să treacă maşina ca să putem trece şi noi iar maşinile opreau. E ciudat cum la noi aproape eşti lovit de maşini pe trecerea de pietoni şi pe culoarea verde a semaforului şi acolo ei te invită se treci doar pentru că eşti în dreptul trecerii de pietoni, dar pe trotuar.
Tot oraşul este brăzdat de piste de biciclişti. Dar nu ca la noi unde sunt făcute din creion şi pe hârtie, sau abia are loc o bicicletă să meargă. Acolo pistele de biciclete sunt mai mari decât avem noi unele trotuare în Ploieşti. Foarte mulţi oameni merg cu bicicletele cu toate că transportul în comun merge impecabil.
De la aeroport este un tren care te duce în Viena exact lângă metrou. La toate staţiile de tramvai erau panouri electronice care anunţau timpul în care vine următorul tramvai dar şi dacă acesta era sau nu dispus cu urcare pentru persoane cu dizabilităţi. La fiecare intersecţie semaforizată erau dispozitive care anunţau persoanele fără vedere când pot să treacă şi când nu.
Nu sunt lucruri nemaipomenite, dar sunt lucruri mărunte care uşurează viaţa şi îi dau o altă calitate.
Peste tot multă atenţie la detalii.
Deşi era curăţenie peste tot şi iarba era impecabil îngrijită, nu am văzut pe nimeni să aibă grijă de toate aceste lucruri. Iar revin la comparaţia cu ”la noi”. Dar este incredibil cum la noi în parc angajaţii de la spaţii verzi mătură exact când în parc este cea mai mare aglomeraţie şi stropesc cu substanţe contra ţânţarilor exact la orele la care cei mai mulţi copii sunt în parc ( subtanţele sunt toxice normal, dar ei nu îşi fac probleme pentru că au măşti care să îi apere de toxicitatea lor).
Dacă vă întrebaţi cum am stat cu stilul meu de viaţă sănătos. Foarte bine. Bineînţeles că am gustat din prăjitura lor tradiţională, care era un pandişpan cu stafide servit cu prune stârcite. Nu pot să spun că era ceva nemaipomenit, dar era bunuţ la gust. Am mai gustat şi un tort tradiţional cu blat de ciocolată, cremă de ciocolată şi care era servit cu frişcă naturală. Din asta am mâncat 3 vârfuri de furculiţă. Sora mea face torturi mult mai bune. Frişca, da, a fost senzaţională. Demult nu am mai simţit gustul de frişcă naturală. Nu era îndulcită, dar era fină şi cremoasă. În rest dimineaţa mâncam cereale integrale cu iaurt şi 3 lingurţe de dulceaţă, la prânz 1-2 mere, iar seara mâncam paste cu diferite sosuri sau preferatul meu falafel. Iată un exemplu de cum mâncam eu mere prin grădinile palatului Schonbrunn.
Am avut 5 zile pline, în care ajungeam în camera cu băşici la degete, dar dimineaţă o luam de la capăt ca să acaparăm în suflet cât mai mult din frumoasa Viena.
Dar după 5 zile departe de copii, nu mai îmi trebuia nici o bucăţică din Viena, tot ce vroiam era să îmi văd copiii, deoarece dorul devenise deja o mare durere, aproape fizică în suflet.