Iubire dar până unde?

Am tot stat fără să comentez nimic cu privire la nenorocirea care s-a întâmplat zilele trecute cu micuţul Ionuţ omorât de un căţel fără stăpân.

Nu pot să fiu 100% total în nicio tabără deoarece sunt o mare iubitoare de animale  bune, în viaţă dar la fel de bine sunt mamă şi ştiu exact ce aş face dacă unul din copiii mei ar păţi ceva rău. În acelaşi timp sunt o femeie care în copilărie a fost muşcată de un câine, e adevărat cu stăpân, dar semnul se mai vede şi acum pe picior. Copil fiind nu aveam de unde să ştiu că acel căţel nu suportă să îl mângâi pe coadă şi într-o fracţiune de secundă m-a capsat destul de bine de pulpa piciorului. Nu cred că aveam mai mult de 6-7 ani. Totuşi asta nu m-a făcut să urăsc câinii sau animalele în general.

Atunci când venea Crăciunul singurul cadou pe care eu şi sora mea ni-l doream era un coşuleţ frumos în care Moş Crăciun să pună o pisicuţă şi un căţeluş. Din păcate, Moş Crăciun care venea la noi în fiecare an avea multe alte cadouri mai utile, mai frumoase sau după posibilităţi, dar niciodată un coşuleţ  dorit de noi.

Totuşi, am avut o copilărie în care aveam voie să ne luam hamsteri, am avut papagali iar atunci când eram prin facultate am avut ocazia să primim o căţeluşă Maxine dar îi zieam Maxi, de rasă schnauzer uriaş iar în acelaşi an părinţii mei veneau de la mare cu o pechineză foarte drăguţă în ideea că o dăm pe Maxi care se făcuse destul de mare unor iubitori de căţei care ar fi avut curte şi am fi păstrat-o pe Piţi, micuţa de apartament. Ei bine, a fost un război la noi acasă din care eu am ieşit învingătoare, şi în apartamentul părinţilor au rămas amândouă căţeluşele care se înţelegeau minunat cu motanul nostru birmanez dar nu între ele.

Cât am suferit şi mai sufăr şi azi după Maxi pentru care doctorii veterinari nu au putut face nimic, nu pot exprima în cuvinte, mai ales că moartea ei a venit la un an după ce Toby un cocker superb al  soţului meu a murit lovit de tramvai iar eu l-am găsit. Deci, în nici un an ne-am pierdut amândoi căţeii. Atunci, simţeam că este ca şi cum mi-am pierdut copilul, dar acum ştiu că nu este aşa. Acum îmi dau seama, părinte fiind că este un alt fel de suferinţă când îţi moare un animal. Acum mama din mine suferă în tăcere dar mult mai intens şi  când unul din  copii se loveşte sau are o mică durere. Aşa că nu putem compara dragostea pentru  un animal de companie, iubit foarte mult cu dragostea pentru propriul copil. Am fost  şi sunt în ambele tabere aşa că îmi permit să îmi spun părerea.

Nu se compară iubirea pentru un animal cu iubirea pentru copilul tău, asta o spun clar şi nu am niciun dubiu.

Privesc în sufletul meu de acum 15 ani, când nu erau aşa multe atacuri mortale ale animalelor fără stăpân, dar totuşi se mai întâmpla ca un copil să fie muşcat de un căţel fără stăpân şi îmi aduc aminte cât am plâns la o întâmplare petrecută cu căţeii din jurul blocului unde locuiam.

Am asistat neputincioasă cum hingherii au adunat toţi câinii de pe strada mea, după ce un părinte i-a chemat pentru că unul din câinii lovit cu un băţ de copilă,  a muşcat-o. Dar nu am lăcat lucrurile aşa. Am mers la adăpost, m-am interesat ce se poate face mi s-a spus că se poate adopta orice căţel adus  acolo, cu excepţia celui care a muşcat dar doar după sterilizare,  cu un act de identitate şi cu declaraţie pe propria răspundere cu  locul unde va fi dus căţelul adoptat. Din fericire, am găsit două colege de facultate care săteau în afara oraşului şi au adoptat căţeii bucuroase fiind că sunt deja sterilizaţi fără să le mai facă lor probleme.

Aşa crede că ar trebui să privim problema dacă  vrem să salvăm o viaţă nevinovată de căţel. Nu trebuie să comparăm care viaţă este mai importantă. Pentru un iubitor de animale, este importantă orice viaţă de căţel, dar pentru un părinte sau un om indiferent pentru animale, nu contează un animal omorât. Nu toate animalele sunt javre cum nu toţi oamenii sunt oameni.

Trebuie făcut ceva, este clar.  Ne numim iubitori de animale dar le lăsam pe strada să muşte, să ucidă sau să moară lovite de maşini? Mai nou să fie ”câini de antrenament” pentru a învăţa căţeii pentru lupte cum să ucidă? Aşa iubim animalele? Fără să ne gândim că ele mor de foame, de frig, mor schingiuite de oameni fără suflet, fără să ne pese că suferă aiurea doar de dragul unei false iubiri pentru animale? Dar iubirea pentru oameni, drepturile copiilor să trăiască nu contează?

Avem legi de ani de zile, de ce nu se aplică?  Este adevărat că în nicio ţară civilizată pe care am vizitat-o nu am  văzut nici măcar un căţel fără stăpân pe stradă dar  niciun stăpân de căţel care să nu aibă punguţa şi lopeţica după el ca să strângă nevoile fiziologice ale animăluţului. La  Viena lângă locurile de joacă ale căţeilor erau şi cutii metalice unde contra cost stăpânii de animale puteau cumpăra punguţe şi mănuşi.

Să fie omorâţi toţi căţeii fără stăpân mi se pare o greşală  imensă. Dar să moară oameni din cauza lor sau mulţi copii să rămână traumatizaţi pe viaţă mi se pare o crimă. Aşa că un mic pas ar fi, pentru cei care au un protejat în faţa blocului să îi caute un stăpân, undeva la ţară, chiar dacă stă legat în lanţ, măcar rămâne în viaţă.

Trebuie să se oprească la un moment dat toată situaţia asta cu căţei care muşca sau şi mai rău  care omoară şi care sunt cu zecile prin parcuri. Aş face şi o lege în care sterilizarea ar fi gratuită pentru doritori, o lege care să pedepsească aspru pe cei care abandonează pui de căţel. Adică, ce facem, îi omorâm pe toţi de pe stradă acum. Da? În 2-3 ani vor apărea alţii  aduşi de cei care au acasă căţele care fac pui şi nu au ce face cu puii ei….şi am ajuns într-un cerc fără sfârşit.

Concluzia unei iubitoare de animale  este una: nu ne trebuie căţei pe stradă, dar nici omorâţi nu ar trebui. Dar  ordine trebuie făcută urgent. Concluzia unei mame: îmi doresc siguranţă pe stradă, în parcuri şi oriunde pentru mine şi familia mea.