Am început acum câteva ore să scriu un articol (în urma unei discuţii cu o prietenă virtuală pe FB) despre cum reuşesc să mă menţin când de atâtea săptămâni nu am mai reuşit să fac sport.
Ideea este că nu reuşesc. Sportul mie îmi dă energia să fiu cumpătată alimentar, îmi dă fericirea de zi cu zi, optimismul şi aura mea pozitivă. Recunosc am pus 3-4 kilograme, adică am 56 kilograme acum, dar…tot scriam cât sunt eu de nefericită cu câteva kilograme în plus faţă de idealul meu de frumuseţe…dar cuvintele scrise păreau seci, fade, foarte impersonale şi superficiale. Atunci mi-am dat seama, că am motive mai bune să scriu un articol. Eu sunt oricum, numai superficială, nu sunt.
Am început practica, şi pentru prima săptămână am ajuns la una din secţiile unde mi-ar plăcea să lucrez adică pe chirurgie. Prima opţiune a mea rămâne ginecologia, dar la maternitate abia în anul trei vom merge în practică.
Ei bine, de chirurgie m-am simţit bine, am simţit că pot dărui mult unor oameni chinuiţi de viaţă. Încep să văd tot mai multe exemple în jurul meu de oameni total dedicaţi meseriei, de medici şi asistente care chiar fac totul pentru cei din jurul lor. E greu, nu cred că poţi să dăruieşti în permanenţă consolare când nu ai vată şi alcool pentru a dezinfecta sau dacă eşti ţinut în loc în a face tratamentul unui pacient pentru că respectivul nu mai are seringi sau perfuzoare. Dar lipsurile, nu îi împiedică pe unii dintre aceştia să se poarte minunat cu pacienţii, cum nici abundenţa materialelor din alte spitale nu îi face pe alţii să fie empatici cu bolnavii.
Mulţi oameni chinuiţi, suferinzi, care depind de un căruţ ca să meargă până la toaletă. Uneori, văd în jur cum infirmierele se poartă enorm de urât, uitând parcă care este rolul meseriei lor, uitând de fapt că lucrează cu bolnavi neputincioşi care se luptă pentru viaţa lor şi care în cele mai multe cazuri nu sunt în acea situaţie chinuită din vina lor.
Am participat la un voluntariat organizat de primărie şi o organizaţie a diabeticilor din Prahova în două cartiere din Ploieşti la o acţiune unde măsuram glicemia si tensiunea pensionarilor din oraş. O experienţă super relaxantă, unde m-am simţit foarte bine, mai ales că eu mă regăsesc 100% în mijlocul oamenilor, îmi place să le vorbesc şi să simt că sunt utilă. Deşi am fost avertizaţi că uneori este mai dificil să lucrăm cu pensionarii, am ajuns la concluzia că în orice condiţie un zâmbet şi o vorbă bună, o privire blândă fac să schimbe orice om puţin indispus într-un minunat şi înţelegător pacient.
Poate vă întrebaţi de unde numele articolului meu… Eu vă spun sincer că până să încep practica la şcoală, nu am văzut cum moare un om. Eram mai mult decât speriată de acest aspect normal al vieţii. Se spune că te temi de ceea ce nu cunoşti. Am avut şansă să asist la trei decese, în trei secţii diferite, iar două dintre decese le-am simţit dinainte, le-am presimţit. Nu ştiu cum să vă povestesc ca să nu par nebună, dar înainte de ultimul deces, când am cunoscut pacienta, am văzut finalul în privirea ei. Este inutil să vă spun că inevitabilul s-a produs, eu fiind acolo… Iniţial mă simţem vinovată, că am gândit aşa, că poate am atras răul, dar după o discuţie cu o persoană dragă mie care mi-a spus că numai un suflet bun poate să ajute un suflet chinuit de boală să se elibereze, am decis că nu mă deranjează să fiu nici îngerul morţii, deoarece dacă reuşesc să ajut cu prezenţa mea un suflet chinuit, atunci sunt mulţumită că o pot face.
Vreau, şi ştiu că pot să fiu alături de orice categorie: de cei care au nevoie de îngrijire ca să se reîntoarcă sănătoşi alături de familiile lor dar şi de cei care se reîntorc în marea lume din care venim şi plecăm toţi la un moment dat.
Aşa că după ce văd suferinţă zilnic, şi după ce reuşesc să aduc un mic zâmbet pe un chip chinuit de boală, nu e normal să stau să mă întreb cum pot să ajut cât mai mulţi oameni? Nu este o superficialitate din partea mea să mă plâng că am 3-4 kilograme în plus, la o greutate pe care eu mi-am impus-o ca ideală? Ştiu că îmi voi reveni la ”idealul” meu. În câteva zile începe postul, aşa că şi o cumpătare alimentară va fi obligatorie în viaţa mea, dar mi-am dat seama că nu vreau să devin superficială, uitând de fapt care este frumuseţea vieţii şi mai ales scopul ei.
Sper că nu mă veţi judeca prea aspru pentru sinceritate, pentru toate gândurile mele şi pentru sentimentele expuse dar eu sunt omul sentimentelor. Nu pot fi indiferentă la suferinţa oamenilor şi vreau să ajung să ajut şi exact cum astăzi mi-a spus o pacientă să îmi spună peste ani toţi pacienţii: ”Eşti un înger”
Asa cum ti-a spus acea pacienta ca esti un inger eu iti doresc sa ramai un inger, sa nu te schimbi niciodata.Meseria asta are nevoie de oameni ca tine.Imi pare tare rau de ceea ce se intampla in spitale si mai ales de comportamentul mizerabil al doctorilor si asistentelor. Tu esti deosebita, esti facuta sa ajuti oamenii.Dumnezeu sa te intareasca si sa-ti dea putere in orice situatie. Te imbratisez si te pup.:)
Mulţumesc Alina 🙂 sper să nu dezamăgesc pe nimeni şi să reuşesc să fac măcar 80% din tot ce îmi propun.
Ingerul mortii nu vei fi nicioadata, ptr ca cei care te cunosc, dar si cei care te vad ptr prima data vad in privirea ta multa iubire,sinceritate,simplitate si dedicare in tot ceea ce faci,fie ca e om bun sau om care te-a dezamagit. Asa ca….sincer,desi ti-am mai spus-o dar cu alte cuvinte, o sa reinventezi meseria de asistenta si poate asa si restul care sunt deja in bransa isi vor aduce aminte ce le-a facut sa urmeze aceasta meserie.
Nu toata lumea e facuta ptr asta !
Roxi, eu când am spus că sunt îngerul morţii, nu era ceva de rău 😉
Oricum aş fi, îţi mulţumesc pentru încredere şi aprecieri 🙂
Foarte frumos! Nu esti deloc anormala prin tot ceea ce simti, gandesti, faci. Chiar si faptul ca te stradui sa ajungi la kilogramele dorite si te mai vaiti ca e greu nu e anormal cred eu atunci cand tot tu esti aceea care isi gaseste echilibrul si vede si din cealalta parte. Este foarte important sa ne gasim echilibrul inclusiv sau mai ales in fata mortii asa cum spui tu pentru ca si moartea face parte din viata asta si nu trebuie sa ne sperie. Inainte sa moara fratele meu am simtit ca va muri ba chiar ma gandeam ca e mai bine astfel pentru sufletul lui, asa simteam si m-am simtit vinovata pentru astfel de ganduri. Ma bucur ca ai scris si despre oameni care lucreaza in spitale si sunt dedicati si fac tot ce pot sa salveze un pacient, sunt astfel de oameni, i-am vazut si eu si nu trebuie sa judecam sau sa generalizam niste comportamente gresite pe care le vedem..Si de multe ori un zambet si o vorba buna asa cum faci tu inseamna mai mult decat 100 de injectii si medicamente.
Adinuţa, ştiu că un zâmbet face mai mult decât 100 de medicamente, nu costă nimic, dar atât de mulţi oameni uită să îl dea din indiferenţă sau pur şi simplu că aşa sunt ei mai reci şi indiferenţi.
Păcat că sunt pe lângă noi alţi foarte mulţi indivizi care interpretează total greşit vorba bună şi zâmbetul oferit. Cu ei, ce facem???
Nu vad nicaieri adresa ta de facebook…sau e doar pt prieteni? 🙂
Pe FB ma gasesti daca ma cauti dupa nume: Raluca Amelia Trimbitasu 🙂
Nu prea m-am gandit la oamenii care interpreteaza gresit vorba buna si cred ca nici nu trebuie sa te gandesti prea mult. I-am observat si eu si recunosc ca ma afecteaza felul lor de a fi si ma intreb daca eu sunt normala sau ei. Poate ei inca nu au ajuns sa aiba nevoie de asta si spun asta nu pentru ca le vreau raul ca sa ajunga sa aprecieze vorba buna ci ma gandesc ca sufletele lor nu au ajuns la acest nivel de intelegere. Fiecare isi ia din experientele de viata prin care trece ce are nevoie la acel moment si fiecare are o normalitate la care se raportezaza. Nu poti sa-i schimbi vorbindu-le sau explicandu-le si nici criticandu-i pentru ca te incarci negativ, declansezi o energie negativa care va ramane undeva… Singurul mod de a influenta esti tu, este puterea exemplului tau personal. Iti vezi de drum si continui sa faci ce ti-ai propus. Nu ai nimic de pierdut, doar de castigat. De pierdut cred ca au cei ursuzi chit ca nu-si dau seama dar si lor sau mai ales si lor cred ca ar fi bine sa le zambesti; se poate ca inconstient sa-ti intoarca zambetul chit ca dupa aceea se sperie de ce-au facut si redevin seriosi, dar este un prim pas. Intotdeauna vor fi oameni care critica chiar si noi ii criticam pe ei 🙂 ..e asa relativ din pacate, dar cele mai mari sanse de reusita este sa-i observi si sa mergi mai departe facand ce crezi tu ca este bine. Exemplul personal are cea mai mare putere de schimbare. Multa putere si ganduri bune!
Ai dreptate Adinuţa, numai că uneori este foarte greu să vezi cum zâmbetul sincer şi binevoitor este interpretat de un bărbat ca o invitaţie la întâlnire…ceea ce nu este deloc adevărat şi mie una nu mi se pare normal 🙂
Pupici dulci!
Da, te inteleg. Poate fi frustrant si foarte enervant sa vezi cum sentimentele tale bune sunt altfel intelese. Probabil acel barbat foloseste zambetul pentru asa ceva si a transferat catre tine perceptia lui asupra zambetului. Daca el asa intelege inseamna ca si altii inteleg la fel ceea ce e departe de adevar.
Este foarte greu si dureros ce se intampla in spitalele noastre gri si intunecate de aceea lumina care o aduci tu nu poate fi decat binevenita 🙂