ralucuta
Poate vă întrebaţi de ce gătesc aşa de multe dulciuri în ultimul timp sau în general, sau de ce le dau dulciuri copiilor dacă eu nu accept să mai am în meniu zahăr.
Oricum, nu toată cantitatea pe care o prepar rămâne în casă, dar o mare parte rămâne.
Răspunsul este unul atât de simplu, dar totuşi atât de adânc şi profund, dacă poţi înţelege mecanismul gândirii mele, principiul meu de viaţa, studiul făcut şi nu în ultimul rând sentimentelor pe care le am şi le trăiesc.
Printr-o comparaţie simplă şi scurtă, între mine şi soţul meu, am ajuns la următoarea concluzie: tot ce este interzis, sau dat cu porţia, sau pur şi simplu nu există într-un meniu, mai devreme sau mai târziu te va bântui, dar nu simplu, ci până la obsesie.
Nu numai alcoolismul sau tabagismul sunt boli şi vicii, şi ci obsesia pentru dulce este încadrat din punctul meu de vedere tot la boală. Sunt 100% sigură, că obsesia mea pentru dulciuri, boala mea pe care încerc acum să o tratez prin abstinenţă totală, pleacă de la faptul că în copilarie, nu aveam dulciuri aproape deloc, sau rar, nu atât de des cât îmi doream eu, copil fiind. Mama mea nu se prea pricepea să ne facă ceva dulce, erau timpurile în care dacă prindeai o ciocolată o ţineai pentru sărbători, mâncam foarte rar dulciuri în cantitate puţină. Dar această lipsă şi cumpătare forţată nu m-au împiedicat să ajung peste ani obeză, ci sunt convinsă că exact lipsa lor m-au făcut să fiu înebunită după dulciuri, deoarece creierul meu ştie foarte bine că nu am avut în copilărie, bomboane, prajituri, îngheţată, tarte şi alte minuni ca să mă satur.
Cum niciodată nu am fost tentată să mă apuc de fumat deoarece tatăl meu fuma, plus că nu mi-a interzis niciodată să fumez şi aveam libertate deplină să fumez…dar nu am simţit nevoia pentru că eram sătulă de fumul lui de ţigară (deşi fuma mereu la bucătărie cu uşa închisă şi cu geamul deschis)
Cum se face, că deşi Costinel, care a crescut cu o multitudine de prajituri, dulciuri şi alte produse apetisante, este foarte cumpătat astăzi, adult fiind şi serveşte o bucată, rar două, cu care se satură. Nu simte nevoia de a baga până la saturaţie maximă un dulce în stomac, deşi, şi lui îi plac dulciurile. Iar eu, pot mânca fără probleme o ciocolată întreaga, jumătate de tort sau 10 prăjituri, şi tot să simt că mai vreau. Probleme de sănătate nu am, deci din start este exclusă vreo afecţiune, ştiu doar că la mine nu funcţionează proverbul : ”o bucăţică de ciocolată are acelaşi gust cu toată ciocolata”, eu nu mâncam dulciuri ca să le simt gustul…ci să mă satur de dulciuri..şi niciodată nu o făceam. Oricând aş fi dat zece mese copioase pe un platou de prăjituri…
Copiii mei, obişnuiţi cu moderaţia dată de siguranţa că mereu au ceva bun, că nu trebuie acum să pape până explodează, pentru că şi mâine sau săptămâna viitoare au ceva cu care să se răsfeţe puţin, mă gândesc că vor ajunge adulţi cumpătaţi şi relaxaţi.
Poate e greşit, nu am de unde să ştiu acum, eu doar am făcut o simplă comparaţie între doi oameni, de aceeaşi vârstă, care au crescut în două medii diferite şi care simt total opus referitor la dulciuri.
În rest, ştiu viaţa lor se bazează pe principii alimentare sănătoase, echilibrate şi nutritive, că încerc să le ofer mâncare sănătoasă, gătită de mine, cât de cât corect şi cel mai important cu multă dragoste.
Viaţa ne va demonsta dacă am procedat corect sau nu.
Mă regăsesc în cuvintele tale. Și eu sunt dependentă de dulciuri și nu ma pot opri doar la o bucatica de ciocolata sau tort sau orice dulce. Dar în schimb cred că mie mi se trage de la fapul ca am mancat foarte multe dulciuri in copilarie si am devenit dependenta de ele. Poate e si ceva genetic, tatal meu a mancat foarte mult dulce, pana a facut diabet. E bine sa avem o masura in toate!
Andreea, poate părea ciudat, dar dulciurile nu mai reprezintă nimic special pentru copiii mei. Adică, le tai o mică bucăţică din ce prepar, doar dacă vor, şi în cele mai multe cazuri lasă în farfurie şi nu termină, nu pentru că nu ar fi bună, ci pentru că se satură repede. Cred că nu de la mine au moştenit această cumpătare. Deci, ei au măsura de care tu aminteai 🙂
Dacă îmi permiţi, îţi pot spune că tatăl tău nu pentru că a mâncat prea multe dulciuri a făcut diabet, ci pentru că pancreasul său e bolnav, diabetul este o boală metabolică. Acum că are diabet, nu mai are voie să mănânce dulciuri şi alte multe alimente..este altă treabă. Tatăl meu, de când îl ştiu mănâncă foarte multe dulciuri, şi nu a făcut diabet.
Stiu ca diabetul e o boala metabolica. Atunci cand toata viata mananci dulciuri si ai si o viata haotica din punct de vedere alimentar la un moment dat saracul pancreas nu mai are de unde sa produca atata insulina, il storci putin cate putin. Normal ca nu toata lumea care mananca dulciuri face diabet, sunt mai multi factori care duc la aceasta boala.
Ai grijă că este o boală care se moşteneşte genetic, din păcate 🙁
Si eu recunosc ca am o obsesie pentru dulciuri care a pornit tot din copilarie,doar ca situatia a fost diferita.Nu mi s-au interzis niciodata,din contra,mama gatea tot timpul,dar in schimb am fost tot timpul criticata (din cauza kg in plus)si indemanata sa renunt la ele.de aici cred ca am ajuns sa imi concep propria sentinta ‘esti grasa din cauza dulciurilor si a lucrurulor care iti plac’.E un cerc vicios din care e greu sa iesi..pentru ca asociez mancarea gustoasa cu sentimentul de acasa,de bunastate,dar in acelasi timp de de rau,de imbolnavire,de viciu..
E interesant cum asociezi în acelaşi lucru şi ceva bun şi ceva rău 🙂
Important, cred eu că este că noi conştientizăm că avem o problemă şi luptăm cu ea.
Dar, sincer, nu mi se pare corect, ca mamă să faci dulciuri în casă apoi să îi reproşezi fetei tale că este grasă că mănâncă prea multe dulciuri 🙁
P.S. NU e nicio problemă cu micile scăpări, nici nu le-am observat 😉
🙂 Nu mama era cea care ma critica,era vorba despre alti membri ai familiei.M-am simtit legata de textul postat de tine si m-am confesat..un pic.
Si eu,personal,cred ca e mai bine sa taiem raul de la radacina sau sa-l inlocuim cu ceva mai sanatos.De exemplu,in loc de ciocolata,uneori imi amestec banana cu putina cacao,miere si poate cateva nuci si este foarte bun.
Mulţumesc pentru confesiune 🙂
Imi cer scuze dpentru greselile de redactae.Mi-au „scapat” de pe tun telefon. 🙂
Buna Raluca! Si eu subscriu total la ce ai spus tu, fata de dulciurile date cu masura copiilor. Si al meu are mereu dulciuri si sincer uneori il rog eu sa manace si foarte rar ia cate o bomboana sau o felie de ceva dulce si sa le si termine. In schimb am exemplul unui alt copilas care are mereu cu portia (O SINGURA BUCATICA DE CIOCOLATA, O SINGURA FELIUTA DE CHEC, O SINGURA CLATITA….SI TOT ASA…), iar cand scapa de privirile mamei nu se poate opri din infulecat….ia pe furis (efectiv fura). Deci facand o comparatie eu zic ca e mult mai bine cum il cresc eu, fara restirctii la ducliuri.
Te pup!
P.S. de mult nu am mai „vorbit” cu tine, dar in continuare te urmaresc si te admir. Pupici.
Bună Roxana,
Mulţumesc mult pentru admiraţie şi pentru că mai mă citeşte şi pe mine cineva 😉 🙂
Exact pe acest lucru merg şi eu…că fructul interzis e întotdeauna mult mai dorit, aşa că mai bine la discreţie şi să nu îi mai tenteze..decât să îi opresc şi să crească cu dorinţa că mai vor…
Iar ideea de dulciuri sănătoase cum spunea cineva: fructele pe care le au oricum mereu în meniul zilnic şi le papă cu mare plăcere 🙂
Te pup şi eu
Nu uita si de placerea ta de a pregati dulciuri. Eu asa cred, ca te relaxeaza si iti place foarte mult de aceea totul arata asa de bine si mai ales de imbietor si eu ma inspir mereu din retetele tale si de dulciuri dar si de mancare sanatoasa, foarte multa inspiratie gasesc la tine si iti multumesc mult pentru asta, ca imparti cu noi din traiul tau sanatos :)In rest, ai dreptate cu fructul interzis :)Si eu trec prin asta si la mancare si la haine ca pe vremuri o duceam si noi greu si uneori vreau tot si de toate dar e bine ca sunt constienta de asta si reusesc sa mai pun si frana 🙂
Este adevărat că îmi face o mare plăcere să gătesc, mă relaxează mult să stau în bucătărie, nu numai pentru a pregăti dulciuri, ci şi mâncare.
Sper să am iar timp să reuşesc să public meniurile mele zilnice…dar nu mai promit nimic 🙂
Te pup Adinuţa
Eu cred ca tine si de metabolismul fiecaruia si de obisnuinta.
Am copilarit in aceeasi perioada si stiu ca ne mai facea mama cate un chek din cand in cand iar ciocolata era o raritate de pastrat cat mai mult in frigider 😉
In facultate singurul dulce de care simteam nevoia era ciocolata, iar dupa 30 de ani simt destul de rar nevoia de dulce (cateva zile pe luna ;))
Nu am putut niciodata sa inteleg expresia „nimic nu poate fi prea dulce” – daca mi se pare prea dulce renunt usor la acea gustare.
Concluzia ta poate fi insa perfect valabila in cazul tau.
Sanatate multa si pofte putine iti doresc 🙂
Bună Andreea,
Te invidiez sincer că ţie nu îţi plac aşa mult dulciurile şi mai ales că organismul tău nu cere ”ceva dulce”. Cred că este tare bine să fi aşa, exact aşa este mama mea care după un cubuleţ mic de ciocolată îmi zice că s-a săturat de dulce 🙂
Sunt persoane care apreciează mai degrabă ceva sărat decât ceva dulce, dar eu mă regăsesc foarte bine în expresia „nimic nu este prea dulce pentru mine” 🙂
Sănătate multă!